Am fost la spectacolul oferit de orchestra teatrului de opereta Ion Dacian, cu participarea speciala a cunoscutului actor Radu Gheorghe, spectacol numit Ucenicul Vrajitor.

Si, care e problema? Afisul.

Vedeti afisul asta? Vi se pare va este vorba de altceva decat Radu Gheorghe interpretand ceva legat de … un ucenic vrajitor?

Mie nu. Atata ma duce capul. Daca pe afis e cineva, in prim plan, in costum de recuzita, pozat de jos in sus, nu banuiesc nici in ruptul capului ca este personajul nr. 3 – 4, in ordinea participarii.

Daca treaba ar fi fost descrisa cum am incercat eu in prima propozitie, nu stiu, ceva de genul “Orchestra teatrului de opereta si musical Ion Dacian prezinta spectacolul extraordinar Ucenicul Vrajitor, cu participarea lui Radu Gheorghe ” si m-as fi dus la acest spectacol ar fi fost macar “Ok”.

Dar asa … A fost lung, previzibil, redus. Orchestra operetei nu s-a autodepasit in vreun fel. Muzica a fost din cea mai reductionista reteta imaginabila, cu acele repetabile ad infinitum care plac tuturor.

Radu Gheorghe a fost si el intre melodii, un om parca suspendat in timp, intr-un timp care nu mai este demult. Glumite mici cat o gargarita si la fel de induiosatoare, dar care zboara si se fac nevazute in uitare tot ca o gargarita. Vzzz. Nu stiu ce se intampla cu oamenii. Am fost de curand si la un spectacol sustinut de Razvan Vasilescu. O sa scriu mai detaliat si despre acesta. Dar exista un fir comun intre cele doua: o lipsa de intelegere din partea protagonistilor a publicului lor. Mie asa imi pare. Macar la Razvan Vasilescu a fost mai scurt. Aici a fost mult mai obositor.

Stiti care a fost cel mai obositor lucru? Ca nu este nici un ucenic, nici un vrajitor, nici un ucenic vrajitor. Nicaieri. Doua ore. Cu pauza.

Regia spectacolului nu stiu cine a facut-o. Ia sa ma uit … ah tot Radu Gheorghe. Ce o fi fost asta? Fiecare pas era ultra previzibil pentru ca era din alt spectacol, unul care a fost bun cand l-a facut cine l-a facut prima, a doua, a treia oara, si apoi a mers ma departe in viata lui. La fel cum “textele clasice” ale lui Razvan Vasilescu erau ca un feed prost de Facebook, regia lui Radu Gheorghe este un sir lung de clipuri de pe YouTube. Adica efectiv o copie a acelor glumite distribuite intr-una de zeci de ani deja, care la vremea lor au fost extraordinare dar acum sunt insuficient. De ce nu e nimeni care sa spuna ca e insuficient?

Acum ceva ani am fost la un spectacol Ada Milea fix in ziua in care citisem undeva pe Internet, intr-un jurnal american un articol al unei jurnaliste furioase pe pretul biletului la Lauryn Hill. Erau sute de dolari, in spate, pe stadion. Iar daca ti se facea sete, hm, trebuia sa ai scor bun la credit. Si in seara aceea la Ada Milea am gandit ce norocos sunt ca sunt intr-o societate in care cu pretul a doua pizza pot sa vad un spectacol excelent.

Cel mai rau lucru cu care m-am ales de la Ucenicul Vrajitor a fost o stare de mahnire venita in urma unui declic, îhh ce cuvant tern. Ma rog, Imi pare ca suntem o societate ciudata, o lume a 4-a unde publicul vine sa vada un fel de ciorba reincalizta din nou si din nou si din nou, nu pentru ca asta ar vrea publicul ci pentru ca atat se poate aici, acum, de la ei.