Adica — sa iubeasca romantic, nu sa iubeasca o idee sau ceva crosetat frumos.

Sa o luam metodic, inainte sa va enervati daca sunteti anti religiosi si suparati pe popi, lasati-ma sa apelez la natura voastra superioara, care in acest caz este intelectul propriu. Poate stiti cate ceva despre dragoste pentru ca la randul vostru ati simtit iubirea, asa cum este ea in mod obiectiv o adevarata forta emotionala. Poate nu ati iubit niciodata. Poate doar ati crezut ca ati iubit. Aceste trei categorii ne cuprind pe toti, din pacate. Daca ati fost indragostiti, vreau sa spun cu adevarat indragostiti, de o alta persoana, atunci nu am nici un mod de a va convinge ca iubirea este doar o infuzie de hormoni. Daca doar ati crezut ca ati iubit – ceea ce in general se traduce prin a parasi pe, sau a fi parasit de, cineva – atunci probabil ca v-ati regrupat emotional si in durerea cauzata de iubire ati aruncat-o acum in dizgratia unei simple emotii ori, in functie de educatie, o descrieti amanuntit in termenii unui mecanism pshihologic pe care altcineva l-a explicat clar in vreo carte. Dar daca niciodata nu ati avut aceasta experienta a iubrii, ce puteti spune despre iubire?

Este iubirea raspunsul? Face iubirea lumea sa se invarta? Este iubirea cheia tuturor lucrurilor? Este o binecuvantare? Este un blestem? Este dreapta? Este placuta? Este dureroasa?

Merita?

Nu raspundeti la nici una din aceste intrebari. Ele nu fac altceva decat sa ilustreze adancimea la care o senzatie, o facatura hormonala si chimica, poate scufunda o minte umana, in cautarea raspunsurilor intr-un loc in care totul este imaginar. Da, este imaginar, si nu vreau sa spun asta cu un sens negativ. Daca nu poti cuprinde ceva, masura acel ceva sau macar sa il descrii corect si sa ii prezici comportamentul, atunci este imaginar, la fel ca unicornii. De fapt unicornii sunt mai putin imaginari decat iubirea pentru ca toata lumea stie cum arata un unicorn si cum se poarta un unicorn. In privinta iubirii intotdeauna esti instruit ca vei sti ca este iubire atunci cant o vei simti.

Dar aici este smecheria, daca sunteti atenti, in fond de ce ati vrea iubirea? Nu este a iubi pe cineva un act de cretinta identic cu ati incredinta eternitatea in mainile unui zeu invizibil si omnipotent? Daca nu este asta, atunci nu veti putea iubi romantic. Nu veti putea decat sa va bucurati sau sa dispretuiti fluturii din stomac, eforturile de a o scoate la capat, placerea si ajutorul oferite de atractia fizica. Dar nu veti putea iubi romantic, pentru ca iubirea romantica te face un credincios intr-o notiune despre care toata lumea este de acord ca exista, dar pe care nu o puteti vedea, nu sunteti siguri niciodata ca ati simtit-o si in al carei nume atrocitati indescriptibile au fost comise de oameni. Exact ca in numele lui Dumnezeu, nu?

Cand te declari ateu nu te referi numai la existenta lui Dumnezeu. Vedeti, a respinge atat de puternic ceva atat de in afara perceptiei simturilor, te face o persoana care are incredere numai in ceea ce creierul sau poate in mod logic si direct sa isi procure din iteligenta. Totusi iubirea este recunoscuta pentru ca face oamenii prosti. As crede ca un ateu sufera mai mult din iubire decat un gnostic sau mai stiu eu ce varianta. Este o experienta care face ateul sa se intrebe sincer daca nu ar trebui sa il preocupe sanatatea sa mintala.

Asadar, poate un ateu sa iubeasca romantic?

Cred ca un ateu nu se poate abtine in preajma iubirii, la fel ca toti ceilalti. Cred ca ateismul nu este despre Dumnezeu, divinitate, natura universului, asa cum unele persoane, sa zicem R. Dawkins, v-ar face sa credeti. Cred ca ateismul este mult mai bine servit de gnostici decat de puritatii necredintei, pur si simplu pentru ca a respinge in mod rational un concept precum divinitea sau dumnezeirea sterge interpretarea umana a unei parti enorme din experienta numita viata. Nu ne putem explica actiunile cand iubim si ne comportam irational, dar la fel nu ne putem explica nici atunci cand intr-un moment de geniu “auzim” solutii extraordinare in capul nostru. Desigur, din exterior altii ne pot explica propriul comportament. Dar din punctul de vedere subiectiv al individului cred ca un univers fara conceptul divinului sau divinitatii sau macar al unei forme de existenta superioara – doar pentru ca suna a baliverne, asa cum unele opere de arta arata sau unele poezii par – omoara o bucata din umanitatea noastra.

Sper ca intr-o zi ateismul sa se redefineasca si toti oamenii acestia geniali care acum in mod libertin isi aplica singuri aceasta eticheta, fara sa considere cu adevarat implicatiile asupra calitatii propriei vieti, vor incepe sa gandeasca cu adevarat. Filozofia este pe moarte, arta este mai ciudata pe zi ce trece, societatea noastra mai poate fi controlata doar prin programare si nu prin participare in comun … sunt sigur ca mai stiti si voi altele de adaugat, pentru ca eu pot face o lista infinita de lucruri pe care un set de ganduri superioare, izvorate din mintile unor oameni inteligenti, le-ar putea face penrtu a imbunatati in mod subiectiv viata tuturor celorlalti. Dar in loc de asta, ne luptam, cu mare noastra ratiune la indemana, sa omoram un concept.

Va rog fiti anti-religie. Sunt de acord. Va rog, ajutati la desprinderea religiei de plititca. Sunt intru-totul de acord. Haideti sa ne unim si sa emancipam masele, carora le este frica de propria ratiune doar pentru ca aceasta contrazice vreo carte sfanta. Uniti-va eforturile in a le spune oamenilor ca este frumos sa gandesti, minunat sa iti folosesti minte si demn sa ai propria viziune despre lume, nu sa inghiti vreo poveste veche.

Dar incetati sa mai insistati cu a demonstra ca divinitatea nu exista: in orice forma, in orice fel – sau mai rau in orice om – doar pentru ca sunteti voi atat de siguri de asta. A scoate natura divina din om, scoate de asemenea modul uman de a incetosa lucrurile si a le pastra intr-un colt in spate si a scoate din ele din senin creatii uimitoare “ale spiritului”, cum sunt ele numite din ce stiu eu. Si a argumenta ca divinitatea nu exista este pura prostie in mod special pentru ca nu avem nici cea mai mica idee despre ce vorbim.

Petre Tutea – al carui trecut este dubios, recunosc – a spus odata “cearta cu Dumnezeu nu inseamna ateism, este in fapt nelinistea metafizica prin care trec toti oamenii care gandesc”. Putem va rog sari peste faza asta in care suntem intelectuali deranjati si sa actionam astfel incat lumea sa se foloseasca intr-un fel real de intelectulitatea noastra?