Nu exista cauza si efect ci doar sincronicitate.

Legenda Atlantidei este cat se poate de actuala. Fie ca un fior al notiunii tale despre adevar patrunde legenda si incepi sa o percepi ca pe un fapt istoric, fie ca ratiunea iti dezleaga cu metoda ezoterica insemnatatea subtila a legendei, Atlantida ramane fundatia piramidei arhetipului lumii desacralizate.

In timpuri mai vechi decat radacinile cuvintelor si in vremuri mult mai luminoase decat ceata fada a zilelor noastre, un imperiu condus de clerul iluminat isi poarta spre final zilele gloriei sale. Esenta succesului sau fusese pervertita. Iluminarea alba se colorase cu vine stravezii de mandrie, cultul puterii si nesupunere in fata voii divine. Concluzia legendei este volatilitatea devenirii spirituale omenesti, varfurile cele scufundate in binecuvantatii nori ai prezentei divine prabusindu-se sub efectul nefast al eroziunii viciilor de gandire: noi suntem alesii, castele inferioare trebuie sa ramana inferioare pentru ca de asta depinde superioaritatea noastra.

Cand te gandesti ca acele elite ale imperiului Atlant puteau transforma materia cu puterea mintii, si mai imposibil de crezut apare caderea lor in asemenea erori ale ratiunii. Dar, atentia este o activitate care nu devine niciodata reflex deoarece pentru a practica atentia este necesara participarea deplina a constientului. Ori reflexul prin definitie implica predarea cheilor catre inconstient si orice activitate reflexa aluneca in timp catre hatisul des al instinctelor, de unde nu mai iese cu dezvat ci numai prin catharsis. Asadar, atentia este o activitate cu care nu te poti obisnui. Nu poti fi atent fara sa fii atent la a fi atent. Pare un joc de cuvinte ieftin dar in neintelegerea profunda a acestei propozitii rezida esecul perpetuu al corpului lumii de a ramane in starea de gratie a devenirii spirituale.

Asa si clerul initiat atlant ce avea deja in reflex telekinezia, telepatia si alte paraperceptii, a lasat atentia prada “duhului adancurilor”. Cum aflam de la Jung acest duh are obiceiul de a fi subversiv, si dupa acest obicei a stricat si a zguduit temelia iluminarii clerului conducator pana aceasta s-a scufundat in noroiul tenebrelor, iar varful piramidei sociale atlante a iesit din prezenta divina. Apoi s-a ales praful.

Dar Dumnezeu a creat lumea doar odata si de aceea istoria lumii este continua pentru ca acest praf a fost mereu cernut. Si in dezastrul biblic Dumnezeu l-a lasat pe Noe sa isi termine barca. In jurul imperiului Atlant exista si atunci ca si acum restul lumii. Diferenta de civilizatie si de cultura era insa enorma. Supravietuitorii cataclismului din Atlantida s-au risipit pe fata Pamantului, in cele sase directii, pentru a incropi la loc o parte din civilizatia apusa. Aceste spirite, spirite batrane, din a caror intelepciune isi trage seva civilizatia curenta au calauzit popoare timp indelungat spre a realiza din nou minunea apusa, la nivel planetar de data aceasta.

Fie ca aceste spirite batrane sunt un fapt istoric (izvoarele sunt indoielnice), fie ca sunt expresia plastica a arhetipului intelepciunii inaintasilor, este imposibil si inadmisibil de trecut cu vederea ca generatii peste generatii de conducatori au facut tot ce a fost fizic posibil – si subtil permis – pentu a-si asigura continuitatea de neam in al doilea rand, iar in primul rand continuitatea ideatica, adica perpetuarea in viitor al unui set sacru de modele mentale: separatia, puterea, individualizarea si cunoasterea.

Se pare insa, dupa o analiza care face obiectul unui alt articol, ca spiritele acestea batrane au fost in Atlantida de rang secundar si ca acei clerici scufundati macar si vremelnic in prezenta divina … nu au supravietuit dezastruosului sfarsit. Asadar la nivel istoric ar parea ca omenirea a fost condusa de o hoarda de functionari atlanti. Repozitari ai cunoasterii, ei nu detin maiestria, pentru simplul fapt ca nu a avut cine sa ii mai initieze.

Astfel ei au continuat, indeplinind misiunea ce le-a fost incredintata, sa implementeze in societatea cea noua vechea dar stabila structura simbol a Atlantidei: piramida. Pe ei s-au asezat in varf, iar constructia a pornit spre baza. Metaforic bineinteles, totul se poate observa in structura curenta a lumii, organizata de la varf spre baza, si in framantarea perpetua a desfiintarii privilegiului varfului.
Modelul piramidei este fiabil si stabil. Desigur, nimic nu este fiabil la nivelul eternitatii, insa pentru ciclurile omenesti piramida Atlanta este mai mult decat e nevoie. Insa tot acest model a fost replicat printr-o cunoastere exacta dar neinitiata. Intentia pozitiva, mandatul divin al spiritelor batrane cu pecetea calauzei temporar aplicata, au facut ca sistemul sa existe, sa prospere si sa se extinda, iata astazi, la nivel global. Totusi in particularitatea fiecarui individ din grupul spiritelor batrane lipsa initierii lasa o forma usor de recunoscut: graba, materialism, cultul puterii ca materie si imposibilitatea organica de conectare empatica la cei din jur, exteriori grupului lor.

Insa la un moment dat mandatul acestui grup de spirite batrane a expirat – mai precis a fost retras. Ei au murit, unii s-au nascut din nou, insa locul lor in varful piramidelor nu le-a mai fost garantat. Si ei la randul lor au lasat o hoarda de functionari ai destinului in urma. Si aceasta hoarda tot neinitiata, dar cu pretentii de descendenta. In locul varfurilor avem acum un platou neocupat dar inaccesibil, de aceea este atat usor de vazut cum fiecare societate in parte trece prin aceasta criza: o clica de netoti conduce lumea noastra, aceea a piramidelor fara varfuri. Familii de oameni propulsati de nimic altceva decat de mosteniri pazesc acel platou prin aplicarea unei singure legi: sa ajungi in “varf” fara nici o contributie la avansarea domeniului in al carui varf te afli: maestri peste tot si diplome pe nimic. Cand auziti de lauda plagiatului (lauda nu fapta in sine), de badarani in fruntea sistemului, de lideri incapabili sa articuleze fie si un singur gand original sa va ganditi ca poate “cei vechi” i-au pus acolo de garda, din pacate pentru noi.