Căile misterioase ale legii

Avem condamnați. Ni s-au dat. Primarul Popescu 4 ani. Primarul Oprescu 10 ani și ceva. Din semnătura lui Popescu au murit arși de vii 64 de oameni, și au fost răniți peste 100 într-un infern care a îngenuncheat ambulanța, spitalele și a cauzat demisia guvernului. Din semnătura lui Oprescu câteva sute de mii de euro au ajuns în buzunarele lui și ai grupului infracțional instituit de acesta în primăria București. Aritmetica pedepselor nu este așa simplă, dar parcă tot nu e în regulă.

Pentru activități de spălare de bani, Voiculescu, un om de afaceri, care a prejudiciat statul român cu 60 de milioane de euro, a primit tot 10 ani.

Cumva pare că banii sunt mai importanți ca viața. Nu suntem singura țară, modelul este american. La americani, în mod frecvent, să iei banii altora îți aduce mai multe ponoase decât sa iei viața altuia.

În cazul lui Popescu, condamnat pentru abuz în serviciu avem în motivarea judecătorească așa:

Curtea este conștientă de amploarea activității pe care o desfășoară un primar, fiind practic imposibil ca acesta să verifice îndeplinirea condițiilor legale pentru toate documentele pe care le semnează. De altfel, necesitatea unei astfel de verificări justifică existența aparatului de lucru din subordinea primarului.

Săracul primar Popescu, atâta muncă, mai greșește omul. Observați ca trepădușii trebuiau să își facă treaba. Dar ce să vezi, nici o trepădușă nu a fost condamnată, pentru că nu știau ce trebuie să fie la dosar, o “eroare vincibilă”.

În cazul lui Oprescu, avem așa:

În realitate, dincolo de argumentele complicate și lipsite de coerență oferite, martorul, aflat, de o perioadă de aproximativ doi ani față de momentul cumpărării imobilului, într-o relație de concubinaj cu inculpatul <Sorin Oprescu>, primar general corupt, a primit banii, de provenință infracțională, de la acesta, pentru a plăti prețul unei locuințe, pe care, în condiții obișnuite, de cinste și de transparență, nu și-o putea permite. […]
[Instanța] constată imaginea publică falsă pe care [Oprescu] și-a creat-o, în condițiile în care unicul său interes real, din funcția de demnitate publică cu care a fost învestit, a constat în ridicarea nivelului propriei bunăstări, din banul public, și consumarea plăcerilor vieții, precum plimbări frecvente între proprietățile sale luxoase și la Viena, la hoteluri de lux, întreținerea unei concubine costisitoare și altele asemenea.

Nenorocitul primar Oprescu, s-a plimbat și s-a combinat. Observați că “argumentele” nu sunt false ci complicate și lipsite de coerență și vina este de lipsă de “cinste” si de transparență, adică, “tradus”, nu avem o imagine clară a operațiunii și suntem furioși că nu ne-a spus, dar tot i-o dăm.

Pe o parte:

responsabilitatea unei funcții de demnitate publică presupune devotament și sacrificiu, pentru crearea binelui comun

dar pe de altă parte:

A accepta că eliberarea fără respectarea prevederilor legale a unei autorizații de funcționare crează în mod automat o punere în pericol a vieții, sănătății, integrității corporale a tuturor persoanelor care se află în acel spațiu înseamnă a transforma în mod automat infracțiunea de abuz în serviciu într-o infracțiune de pericol abstract.

De asemenea, o astfel de concluzie ar conduce la concluzii inacceptabile pentru societatea în care trăim. Este de notorietatea că cea mai mare parte a instituțiilor publice, spitale, școli ș.a.m.d. funcționează fără autorizație PSI. A accepta concluziile parchetului ar însemna că toți conducătorii acelor persoane juridice comit zilnic infracțiunea de abuz în serviciu, deoarece pun în pericol viața tuturor persoanelor care se află în aceste spații. De asemenea, orice angajat care își desfășoară activitatea în astfel de spații ar putea să refuze să muncească argumentând că viața îi este pusă în pericol.

Explicația de mai sus arată starea reală a lumii noastre Românești.

Aceste două cazuri ar trebui lăsate tipărite pe metal pentru ca generațiile viitorului să aibă o balanță la optimismul deșănțat al contemporaneității. Ambele cazuri sunt perfecte ca element de elucidare a misterelor perioadei pe care, de la Cioroianu la William Gates, o numim ce mai bună din istoria României sau a lumii în general. Așa de bine ne este că e nevoie ca instanțele să măsluiască cu logică adevărul ca să meargă plebea la muncă.

Trezirea din acest nou opiu al maselor, tehno-optimismul cu aroma de transumanism, o sa ne lovească tare atunci când tehnologia nu va mai servi așteptărilor. Dar până atunci, ce avem azi: un sistem în care ne ferim să acceptăm că oamenii care au mai rămas pe aici sunt eroi pentru că reușesc să ducă în spate asupritorii de care ceilalți au scăpat sau de care ceilalți au fugit. Cine mai e pe aici trebuie sa meargă la muncă, unde poate sa ardă de viu, dar judecătorii nu vor să confrunte realitatea prezentă, ci lasă cu bună știință “statul” să cumpere avioane pentru războaiele altora, sau alte elucubrații politicianiste similare, ca să evite “concluzii inacceptabile pentru societatea în care trăim”.

În loc să vadă de la înălțimea lor ca exact asta ne trebuie! Să fie inacceptabil! Să fie inacceptabil, domnilor si doamnelor judecători, pentru că este inacceptabil.

Pe de altă parte, reiau:

responsabilitatea unei funcții de demnitate publică presupune devotament și sacrificiu, pentru crearea binelui comun

De unde vine ideea asta care stă înrădăcinată în mintea celor mai importanți judecători că omul politic în activitatea sa de funcționar trebuie să fie dispus la sacrificiu sau să fie devotat? E o chestie de doctrină? La Popescu se fac eforturi de justificare doctrinară ieșite din comun, ca să nu facem mâine din condamnarea aspră a abuzului în serviciu o problemă pentru cei care abuzează azi. La Oprescu, opinia suna exact așa, a opinie, niște oameni supărați pe alegerea de a nu fi fost interesat de:

deparazitarea Primăriei Municipiului Bucureşti, cu instituţiile aflate în subordinea sa, de toată reţeaua de corupţie care o sufocă

Poftim? Nici nu știu, a fost asta platforma pe care a candidat Oprescu? Nu e o placă electorală nouă? Este rolul primarului sa fie DNA-într-un-om? Jenant.

La Popescu aflăm despre:

Conduita inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal (art. 64 lit. f Cod penal) nu este una relevantă sub aspectul individualizării pedepsei (inculpatul nu a împiedicat aflarea adevărului în cauză, dar nici nu a regretat comiterea faptei). 

Așadar, după cei câțiva ani de petrecanie fiind la loc primar, pentru că omul se pricepe la aburit electorat slab la minte, tot ca primarul va semna.

La Oprescu aflăm ca la deliberare instanța are în vedere că inculpatul:

a avut o atitudine procesuală constant nesinceră

Deci, la Oprescu, judecat pentru “infracțiunile de grup infracțional organizat și de luare mită”, instanța ar fi apreciat “sinceritatea”, dar pentru că omul a încercat să inventeze surse pentru banii furați, să îi dăm mai tare.

La final, Oprescu e de negăsit, încă, un neserios până la capăt, nici măcar pușcărie nu știe sa facă, dar parcă tot Popescu e mai rău, și mai puțin pedepsit, blestemând părinții morților care cred că are el vreo vină, pe o rețea socială (da, aia) cum îi place unui psihopat adevărat. Și mai avem 24280 de oameni care au premiat psihopatul Popescu cu o nouă primărie.


Created with WordPress Using a block theme