Trăiesc intr-o lume deformata in care sensul s-a risipit in decadere. Oriunde întorc capul este un alt ciot al motivatiei, o relicva dintr-o cauza ucisă care zgârie cerul launtrului.

Ati inteles ceva?

Superficialitatea mea poate părea dezolanta insa va asigur ca nu este. Am prea putine puncte de sprijin pentru a-mi putea permite o detenta a detașării atat de mare incat sa nu imi las sangele pe spinii imposibilului.

Dar acum?

Ma aflu la o răscruce existențiala. Aici nimic nu mai este profund sau ancorat, ci totul sta abandonat pe o suprafata subțire si neliniștită in lipsa ei de aderentă. Parca la orice pas imi este teama de alunecus, un derdeluș psihedelic pe care nu sta nimic cum e pus.

Tot pierduti?

Cioturi si umbrele lor, înghesuite uneori intenționat de ordonat sunt jaloanele intelectuale ale existentei. Nimic dincolo de suprafata nu da vreun semn. Deasupra insa totul se poate schimba in orice moment. De exemplu moralitatea amestecată cu ea însăși la cazinoul incertitudinii subatomice. Sau divinitatea înlănțuită la picioare cu plumbul certitudinii biologice.

Imi pare rau, deocamdata abstractionism postmodern.