Am fost la festivalul pe care Ionica Minune si l-a organizat de ziua lui, si, va pot spune ca, a doua oara intr-o saptamana, dupa conjunctia vizibila pe cer intre Venus si Jupiter cu luna intre ele, iarasi nu am mai vazut asa ceva in viata mea: un concert de muzica, autentic suta la suta, care a durat sase ore si cincisperezece minute. 

A fost un maraton al muzicii lautaresti, cu doar doua zeci de minute de pauza, in care cei mai buni reprezentanti ai unui gen – de ale carui farmece nu se bucura toata lumea – au venit si au cantat pentru public si pentru sarbatorit – Ionica Minune.

S-a simtit ca publicul a impartit acest spectacol cu sarbatoritul. Dar tocmai aceasta autenticitate este de remarcat, de la organizarea literalmente ad-hoc a evenimentului, pana la improvizatia incredibila a unora dintre artisti. Putin scenariu, putina atentie la rabdarea celor ce stau pe scaune, si maxima incredere ca cei care au venit sa asculte se vor bucura.

Pentru mine, a fost cu atat mai special avand in vedere ca am ascultat muzica lautareasca care pentru mine e suficienta, cred, pentru urmatorii cinci ani. Ma declar un habarnist in ale genului, insa pasiunea si virtuozitatea nu au cum sa treaca fara sa lase in urma o impresie puternica si placuta: oameni care se simt bine, se pricep, au mostenit o taina si, fiecare dupa posibilitati, muncesc sa duca mai departe existenta acestei maiestrii.

Da, a fost lung. Da, a fost haotic. Mi s-a parut nedrept pentru Luana Ibacka, pusa in fata unui rol de prezentator fara scenariu, fara ritm si care necesita o capacitate de improvizatie uriasa. S-a descurcat cum a putut mai bine si a scos-o la capat elegant, avand in vedere ca au fost atatea ore in care de la ordina artistilor, pana la durata reprezentatiei fiecaruia erau, din nou … ad-hoc. Nu stiu ce l-a determinat pe Bogdan Mihai Simion sa nu mai fie partenerul Luanei Ibacka, asa cum era anuntat, banuiala mea este ca egoul lui Ionica Minune nu mai lasa loc deloc, dar cumva, eu, care am fost si la povestea regizata riguros a cobzarului, simt ca el a pierdut ceva … o autenticitate pentru a carei cautare, dealtfel, si-a dedicat tot drumul profesional.

Insa din acest aranjament au iesit multe lucruri bune. In primul rand o accesibilitate a evenimentului: nu am vazut niciodata un public atat de divers, de la hipsteri pusi pe veselie, la familii de conditie modesta care au avut in sfarsit loc, si un pretext, pentru a incerca ceva intr-un mediu de obicei neprietenos cu conditia modesta. In al doilea rand un maraton unic de muzica buna. Oamenii au dansat, s-au bucurat sincer, si au auzit reusita unor profesionisti care ajung sa isi stapaneasca instrumentele ca pe o parte din corpul lor. Nu e rau, e chiar excelent. Apoi, a mai fost si o expunere intr-un mediu mai pretentios al unor tineri care vin sa inlocuiasca pe cei care, desi au atins maiestria, viata ii va scoate nemilos din joc.

Legat de tineret, cu o zi inainte a fost un fel de mini-concert denumit, cum altfel, “gala tinerelor talente”. O fi ceva paine de mancat din impresariat si mai stiu eu ce alte scheme dupa care functioneaza partea lucrativa din muzica de orice gen, dar cineva a facut-o – mare lucru in zilele de azi cand parca toata lumea traieste ca o insula in marea poluata de tampenie a propriului ego.

Eu am ramas cu cateva sclipiri din acest maraton, care sunt evenimente irepetabile. In ordinea impactului asuprea mea:

• Marian Mexicanu a produs un recital din ceea ce el a numit viitorul muzicii lautaresti care a fost magistral. Un adevarat cadou sau o adeverata demonstratie, nu stiu exact, pentru Ionica Minune, despre ce se poate face cu atentie. Pot sa va spun ca recitalul la acordeon al lui Marian Mexicanu, impreuna cu fratii Cocos, nu a fost mai prejos de reusitele de reinterpretare al unui artist ca Enya. Au fost doua parti, prima fiind o experienta senzoriala intima, meditativa, interiorizanta, abstracta – ceva ce ai jura ca nu vei experimenta vreodata la un festival de lautarie. Ii doresc lui Marian Mexicanu sanatate si consecventa, pentru ca oricand ce a incercat el aici este un viitor cu sens si mai bun pentru lautarie, decat manelele cele de toate zielele stricate de cei ce le asculta prea tare. 
• Ansamblul cu orchestra al fratilor Advahov a ridicat sala in picioare din pura apreciere a lucrului bine facut. Au cantat o muzica din care profesionalismul curgea pe note, pur si simplu nu era nimic de adaugat, nimic de scos, din zecile de minute pe care le-au avut la dispozitie. 
• Cantaretul de nouasprezece ani George Creasta a fost incredibil, atat de incredibil incat cei care se uita cu teama ca Taraf de Caliu nu are cum sa fie vesnic, pot sa stea linistiti ca exista urmasi seriosi, care isi iau treaba de a stapani instrumentul la suflet si traiesc cu ea.
• Milan Dimic din Serbia, cu acompaniamentul sau, au fost extraordinari, muzicalitate si energie vie transmisa dintr-un colt de scena a Salii Palatului.

Au mai fost multe momente exceptionale, din sase ore si cincisprezece minute – cine isi imagina ca se poate sa rezisti in Sala Palatului, construita parca pentru confort minim si eficienta a incasarilor maxima, atatea ore – din atatea ore, se poate selecta mult. Dar cele patru elemente de mai sus au fost mai mult decat remarcabile, in experienta mea.

Au fost si momente penibile de-a dreptul, pentru ca ad-hoc aduce si greseli dar si tampenii, spre exemplu un cantaret care a cantat o melodie – ca nu ii pot spune cantec – pentru mama lui cu niste versuri nemaiuzit de proaste. Ea sunt singur ca a fost mandra de baiatul ei, si de ea insasi, insa publicul a fost traumatizat. In asa masura ca de la iesire pana la masina in jur nu auzeam decat oameni amuzati nervos de “ala care i-a cantat lu’ ma-sa”. Ad-hoc aduce si microfonii, explozii de microfon scapat pe jos, artisti grabiti si intrerupti, artisti care au vrut cu tot dinadinsul sa mai cante putin, lucru care a impins totul destul de tarziu, si asa mai departe.

Insa acest ad-hoc are meritul de a experimenta mai direct o arta. Pana la urma lautarii nu sunt vestiti ca au concerte pe stadioane cu echipe de sute de organizatori pregatindu-le cele cinci zeci de minute de reprezentatie. DImpotriva, ei canta nopti intregi chiar si cand au fost invoiti la doua ore de cantare, uneori in cort, alteori la rece, in functie de nevoi. 

Eu ca spectator vremelnic al acestui gen m-am simtit mult mai bine decat la evenimente spicuite, culese, alese, regizate, gandite, organizate, care una peste alta, desi frumoase in felul lor, mi-au lasat mereu impresia serbarilor cu premiantii care trebuiau sa spuna poezii, si din toate poeziile scrise, ca printr-un facut, le spuneau toti ce aceleasi, grabiti sa termine cu serbarea cat mai repede. Cred ca zona buna e undeva intre, mai la mijloc, nici prea poleit, nici cum da Domnul,  dar daca e sa aleg  intre extreme atunci o aleg pe asta de azi.