Manele

Sunt unii care își justifică mediocritatea cu generalizări istețe de genul “Lasă ca știu eu ca nu asculți manele, dar la petreceri ce mai dansezi pe ele!”. Isteț, dar mediocru. Fiți atenți, cine nu ascultă manele, nu o face nu pentru că este o ființă superioară, ci pentru că ascultă muzică.

Când faci ceva care îți cultivă creierul, nu îți mai place ce îți plăcea înainte. La liceu nu mai asculți “Boroboață” și “Oac, oac, diri diri dam”. Nu pentru că asculți vioară clasică. Asculți muzică de liceu, care înseamnă mai mult. Ți s-a cultivat creierul, fără să știi. Când ajungi la o petrecere de copii “În pădurea cu alune” pus pe “heavy rotation” de mămica DJ îți dă o migrena care durează o săptămână.

Un adult care ascultă manele, nu la o petrecere, ci tot timpul, indiferent că e, să zicem, la volan sau singur acasă, pentru că aia-i singura muzică pe care o înțelege, e la fel ca un adolescent care a rămas la cântecul alfabetului. Iar pentru cei care au depășit momentul, e o rețetă pentru migrene si indispoziție. Și la petreceri manelele sunt deranjante. Fac petrecerile mediocre, proaste. Dar oamenii se adaptează, iar mulți simt presiunea socială inventată de cei care normalizează porcăria. Iar “ceilalți”, rămași auditiv acolo unde mor dușmanii, au vânt din pupă.

Ce scriu eu aici nu e pentru cei care sunt “manelomani”, e pentru cei care normalizează mediocritatea lor promovând nulități. Nu, filmele cu supereroi nu te fac cinefil.

Cred că e mai bine și cu bun simț să ne ținem mediocritățile pentru sine, ba chiar să ne și bucurăm de ele, dar să nu îi convingem pe alții că acestea sunt de fapt vreun rafinament ale unei subculturi, ori vreo genialitate a unui șirag de lacune.